Feeds:
Articole
Comentarii

ClickBible.org

ClickBible.org

Vă recomand cu căldură acest site pentru citirea bibliei, pentru studiu, pentru concordanta etc etc.

Cel mai bine e sa urmariti acest scurt clip de prezentare si sa va convingeti.

 

Urmariti aceste doua clipuri, fara prejudecati… lasati parerea dvs preconceputa deoparte si lasari doar Biblia sa conduca… in cazul in care asta va doriti

.Ascultati argumentele, interpretarea lor, contextul in care sunt spuse cele citate, judecati, analizati. Care argumente le-ai mai auzit si pe la tv ? Ce simplu este uneori sa deosebesti ce e bun de ce e rau.

Fiti binecuvantati.

Show must go on

Ati vreodata oameni mari amuzandu-se de injuratura unui copil ? sau cand un copil face lucruri care sunt destinate adultilor…

cam asa se amuza si nena din spatele copilului scapat de sub control. La cat de serios se doreste acest mesaj, nenea pastoru’ probabil ar fi trebuit sa planga nu sa se amuze. Ce scena trista ! Un copil imitand ceea ce a vazut si alti au apreciat. Ce e mai trist este ca unii considera acest gen de mesaje „viata” …

ce ati spune daca ati auzi o predica de genul:

Citesti un verset din Isaia, apoi urmeaza predica: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”

si gata!

aaaa…. atat ? fara viata ! n-a tipat deloc ? n-a ragusit ? n-a fost nici pic de show ?

Uite copilul ce show stie sa faca… show must go on.

Toata stiinta moderna este bazata pe legea conservarii energiei, asa cum a fost formulata de Lavoisier. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma.

Exista viata dupa moarte? Omul este un manunchi de energie in diferite forme: energie condensata in materie, caldura, electricitate energie spirituala. Ce se intampla cu aceste diferite forme de energie la moarte? Energia condensata in atomi nu se pierde. Corpul putrezeste iar atomii lui intra in noi combinatii. Caldura corpului nu se pierde. Cand cuptorul se raceste , caldura lui a fost comunicata atmosferei inconjuratoare. Cand trupurile noastra devin cadavre reci, temperatura din jurul nostru creste cu o fractiune minimala, neglijabila dintr-un grad. Electricitatea emanata de trup reintra in bugeteul general de energie electrica al naturii. Ce devin, la moarte, energia spirituala, puterea de vointa, capacitatea de a gandi si a simti ? Oare aceasta energie se schimba la moarte fiind transformata in tr-o forma inferioara de energie, sa spunem, mecanica ? Daca este asa, am putea dupa moarte sa sarim de doua ori mai sus decat inainte, ceea ce nu este cazul.Nu! Energia spirituala ramane dupa moarte. Altfel, legea lui Lavoisier se prabuseste. Spiritul meu reintra in bugetul general al energiei spirituale. El se intoarce la Spiritul cel vesnic, la DUMNEZEU. Viata expira tot asa de imperceptibil ca si aburul care se ridica in cer. Dar vaporii nu inceteaza sa existe; si nici spiritul. Apostolul Iacov a scris: Ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel iar apoi piere. Dar aburul nu se duce in nimic, aburul se transforma in apa. Nimic nu se pierde vreodata. VIATA PAMANTEASCA TRECE, DAR EA NU DEVINE NIMIC! O omida devine o gogoasa, iar o gogoasa devine un fluture. Mortii au trecut de sfera vazuta. Aceasta nu inseamna ca ei nu mai exista.

Sa presupunem ca am putea vorbi cu un embrion uman… si sa-i spunem ca viata pe care o duce in pantecele mamei lui este doar viata pregatitoare. Adevarata viata urmeaza intr-o alta lume necunoscuta embrionului, in conditii de neanchipuit pentru el. Daca ar avea inteligenta unui academician, embrionul ar putea raspunde ca „Manualul Ateului”: Nu ma deranja cu aceste superstitii religioase! Viata in pantece este singura pe care o cunosc si nu exista alta. Astea-s inventii ale unor secte religioase. Dar sa ne inchipuim ca acest embrion ar putea gandi cu mai mult spirit de discernamant decat acela al academicienilor nostri. El si-ar spune in sinea lui: In capul meu se dezvolta ochi. In ce scop? Nu este nimic de vazut. Picioarele cresc. N-am loc nici macar sa le intind. De ce trebuie sa creasca ? Si de ce cresc bratele si picioarele ? Trebuie sa le tin indoite pe pieptul meu. Ele ma incurca atat pe mine cat si pe mama mea. Intreaga mea dezvoltare in pantece este lipsita de sens daca nu urmeaza o viata cu lumina si culoare si cu multe obiecte de vazut. Locul unde imi voi petrece cealalta viata trebuie sa fie mare si variat. Va trebui sa alerg pe el. Din cauza aceasta imi cresc picioarele. Va fi o viata in care va trebui sa lucrez. Acesta este motivul pentru care imi cresc bratele si pumnii care aici imi sunt inutili. Cugetarile asupra propriei sale dezvoltari ar conduce embrionul la cunoasterea altei vieti, desi nu a experimentat-o.

Aceasta este si situatia noastra. Biserica Domnului Hristos ne invata ca viata din lumea aceasta are un caracter embrionar si nu este decat o pregatire pentru adevarata viata care urmeaza. Cum stim lucrul acesta? Daca Dumnezeu ne-ar fi creat numai pentru viata aceasta ne-ar fi dat mai intai intelepciunea si experienta batranetii si dupa aceea vigoarea tineretii. Am fi stiut cum sa traim. Dar realitatea este ca pe cand suntem tineri si tinere plini de vigoare, ne lipseste intelepciunea si cel mai adesea ne risipim anii pe nimic. Iar cand am acumulat intelepciune si experienta, dricul ne asteapta afara la poarta. Pentru ce ii cresc embrionului ochi si picioare si brate? Numai pentru ceea ce urmeaza. Dezvoltarea noastra in aceasta viata arata clar spre o alta viata viitoare, VESNICA. Trupul omenesc are nevoie de foarte putine lucruri, pentru a fi satisfacut pe deplin: hrana, imbracaminte, adapost, odihna si la o anumita varsta un partener de sex opus. Atunci, cum se explica faptul ca si cei mai bogati oameni de pe planeta, care au din belsug aceste lucruri, sunt uneori melancolici si nesatisfacuti? Cum se face ca oameni care sunt azvarliti in inchisoare pentru credinta lor in Domnul Iisus Hristos, flamanzi, tremurand de frig, in lanturi, despartiti de iubitii lor de ani de zile, jubileaza de bucurie? Care este entitatea tainica ce poate fi deprimata, in timp ce trupul are toate bunurile, si se poate bucura in timp ce trupul trece prin suferinte ? Este ceva diferit de trup. Acesta este sufletul nostru vesnic!

Iubit cititor, nu trece astazi nepasator mai departe! Mâine s-ar putea sa fie prea târziu. Primeste astazi viata, ca sa poti intra fara plata în vesnicia Tatalui ceresc. Nu-ti obosi sufletul cu lucrurile acestui pamânt care curând se vor preface în praf si cenusa. Cauta-L pe Isus si lumina Sa!

preluare dupa

http://www.vesnicia.ro

 

Preluare de pe http://www.vesnicia.ro

 

Ceea ce voi posta în continuare este traducerea pentru prima dată din engleză a unui foarte sănătos punct de vedere asupra sectarismului.

Motto: ”Suntem parte a unui grup care se va schimba în mod inevitabil de-a lungul anilor.

Față de ce ar trebui să fim loiali?

Ce părere aţi avea despre cineva care afirmă: “Părinţii mei au fost membri ai acestei religii. M-am născut în religia asta şi voi muri în ea..”Aţi spune că e greşit să vorbească aşa. De ce? Pentru faptul că el presupune că această religie este şi va fi întotdeauna adevărată.

Ei bine, şi atunci, cărei religii sau cărui grup ar trebui să-i fim loiali? Niciuneia, deoarece nici una nu este perfectă.

O ultimă întrebare. Daca nu ar trebui să fim credincioşi unei anumite grupări, cui ar trebui să fim loiali? Răspunsul este: Domnului şi principiilor din Cuvântul Său.

Acesta este singurul răspuns corect. Este o greşeală să dezvoltăm o loialitate veşnică oricărei grupări creştine, indiferent cât de scripturală aceasta ar fi la un moment dat.

Să presupunem că am respinge ideea de grupare. Să presupunem că ne întâlnim cu creştini care refuză orice nume sectar. Să presupunem, de exemplu, că ei vorbesc despre ei înşişi, folosind termenul de ”adunări”. Ei caută să adere la învăţătura Cuvântului. Nu ar trebui în acest caz să renunţăm la denumire şi să rămânem credincioşi persoanei?

Dacă vom face asta, ne vom găsi într-o poziţie dificilă.

Suntem parte a unui grup care se va schimba în mod inevitabil de-a lungul anilor. Aceasta a fost istoria fiecărei adunări creştine. Tendinţele liberale se infiltrează. Zelul şi prospeţimea cedează în faţa formalismului. O ierarhie confesională se dezvoltă. Foarte curând se va putea scrie I-Cabod pe tot – slava a plecat.

De asemenea, dacă suntem loiali unei anumite adunări, întrebarea se pune întotdeauna, “Cu care dintre ele sunt de acord?” Există diferenţe mari între orice grup de biserici locale, aşa cum există diferenţe mari între indivizi. Unele sunt deschise, altele sunt exclusiviste. Unele sunt conservatoare, altele sunt liberale. Unele au un pastor care conduce adunarea, altele resping lucrarea unui singur om. Nu există două adunări exact la fel.

Deci, există o problemă reală. Cărei adunări trebuie să fim loiali?Evident nu am aparţine în mod orbeşte oricărei adunări enumerată pe o listă. Trebuie să judecăm fiecare adunare în mod individual prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu.

Aici apare o altă problemă. În cazul în care loialitatea cuiva aparţine unui anumit grup de biserici (adunări) locale, care urmează să fie atitudinea lui faţă de alte grupări creştine care, în anumite privinţe, să semene mai mult cu exemplul adunării Nou Testamentale? Cum le pot evalua? Le elimin pur şi simplu, prin a spune, “Ei nu fac parte din grupările “noastre”. Pe ce bază le accept sau le resping? Le accept sau le resping pe baza faptului că lucrările lor sunt amintite în revistele ”noastre”?

Apoi, există problema lucrătorilor creştini individuali,”în afara cercului.” Cum îi putem evalua? Ne întrebăm, “A fost el recomandat de către una dintre “adunări”?” “Este el cu noi?” Sau ne întrebăm dacă îl slujeşte pe Domnul, în conformitate cu principiile Noului Testament?

Desigur, cea mai simplă politică este de a judeca indivizi sau grupuri după principiul: sunt sau nu “cu noi.” Pentru aceasta nu este nevoie de exerciţiu spiritual sau discernământ. Dar este un temei de judecată fals şi periculos. Înlocuieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca şi autoritate finală. Se pleacă de la premiza că “noi” suntem corecţi în ceea ce priveşte poziţia noastră şi că toţi ceilalţi trebuie să se conformeze. Toate acestea conduc la inconsecvenţa, jena şi confuzie.

Creştinii trebuie să înveţe să verifice tot prin prisma Scripturii. Aceasta este singura noastră autoritate. Întrebarea nu este, “Cum facem (procedăm) în “adunările noastre”? ci mai degrabă “Ce ne învaţă Biblia despre asta?” Loialitatea noastră trebuie să fie în primul şi ultimul rând Domnului şi principiilor din Cuvântul Său. Niciodată nu trebuie să presupunem orbeşte că orice grup de credincioşi are monopol asupra adevărului, sau că aderă la Noul Testament în întregimea lui, sau că este imun la cădere şi abatere.

Fiecare generaţie trebuie să se păzească împotriva pericolului de alunecare în moduri de gândire confesională, sectară. De-a lungul secolelor, au existat mari mişcări ale Duhului Sfânt în care anumite adevăruri au fost recuperate din molozul de tradiţie, formalism şi ritualism. Prima generaţie, şi anume, a celor care au trăit în timpul acestor mişcări, a fost inteligentă cu privire la principiile scripturale implicate. Dar, apoi, a doua generaţie şi a treia au avut tendinţa să urmeze regimul de rutină, deoarece părinţii lor erau parte a sistemului, şi pentru că ei înşişi au fost crescuţi în acest sistem. A existat un declin de credinţă (pocăinţă) adevărată şi o ignoranţă tot mai mare în ceea ce priveşte bazele biblice ale modelului de urmat.

Astfel, istoria majorităţii mişcărilor spirituale a fost pe bună dreptate descrisă într-o serie de cuvinte: om … mişcare … maşină … monument. La început era un om, uns intr-un mod special de către Duhul Sfânt. Pe măsură ce alţii descoperă adevărul, se dezvoltă (formează) o mişcare. Dar în timpul celei de a doua sau a treia generaţii, oamenii urmează un sistem cu precizie sectară, automată şi în cele din urmă nu rămâne nimic, decât o simplă mişcare confesională, fără viaţă.

Dacă ar fi să facem un sondaj printre creştini şi să întrebăm, “De ce vă întâlniţi la părtăşie în biserica unde mergeţi?” cât de mulţi credeţi că ar putea da un răspuns clar, scriptural? Nu mulţi! Există o ignoranţă larg răspândită cu privire la adevărul despre biserica Nou Testamentală, şi prin urmare, o lipsă generală de convingere pe această temă. Cum putem avea convingeri ferme despre ceva ce nu ştim sau nu înţelegem?

Într-o adunare Nou Testamentală sănătoasă, cei care sunt în comuniune ştiu de ce sunt acolo. Ei nu sunt degustători de predici sau urmaşi ai unor oameni, ci sunt creştini bine înrădăcinaţi în adevărul fundamental al Evangheliei şi al Bisericii. Ei sunt pregătiţi să judece totul prin prisma Cuvântului. Ei nu sunt obligaţi să aparţină unui grup special de adunare.În cazul în care apar unele tendinţe nebiblice şi care nu fac cinste Domnului, ei vor căuta călăuzirea Duhului Sfânt în compania celor cu care se întâlnesc şi care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Haideţi să examinăm câteva dintre marile adevăruri cu privire la adunare, care se găsesc în Noul Testament şi cărora ar trebui să fim loiali.

UNITATEA TRUPULUI

Unul dintre adevărurile cele mai evidente este unitatea trupului lui Hristos. Există un singur trup, o singură biserică, o singură adunare (Efeseni 4:4).

Deoarece acest lucru este adevărat, toţi credincioşii sunt responsabili să mărturisească aceasta. După cum ne adunăm împreună, ar trebui să arătăm lucrul acesta în mod practic. Nimic din ceea ce facem sau spunem nu ar trebui să nege acest adevăr.

Mulţi creştini văd destul de clar că sectele şi cultele sunt o negare a adevărului despre un singur trup (1 Corinteni 1:10-13, 3:3). Sectele crează impresia că Hristos este divizat, şi astfel adevărul Cuvântului lui Dumnezeu este denaturat. Mulţi dintre noi văd destul de clar lucrul acesta şi refuză denumiri, cum ar fi Baptist, Luteran, Metodist sau Episcopalian.

Dar nu vedem întotdeauna că ORICE nume care ne separă de alţi membri ai Trupului este nescriptural şi aduce dezbinare. Chiar dacă luăm un nume biblic, ca de exemplu FRAŢI, în momentul în care îl modificăm sau îi dăm valoare, ajungem să cădem. Este la fel de greşit pentru unii credincioşi să se identifice cu Fraţii din Plymouth, Fraţii Uniţi, Fraţii Creştini, Fraţii  Evanghelici, Fraţii deschişi sau fraţii exclusivişti, după cum şi alţii îşi spun Prezbiterieni sau Penticostali.

Fraţii cu majusculă “F” implică faptul că există unii credincioşi care nu sunt fraţi, sau că unii sunt fraţi într-un anumit mod. Auzim oamenii întreabând, “Este el frate?” sau care răspund cu tristeţe, “Nu mai este frate.” Adevărul este, desigur, că dacă el este salvat, este frate, şi el nu poate părăsi frăţietate, deoarece credinciosul este asigurat pentru totdeauna.

Este adevărat că ar trebui să ne strângem doar în Numele Domnului Isus Hristos, dar în momentul în care vorbim despre noi înşine ca şi “Creştini adunaţi în Numele Domnului Isus Hristos,” ceea ce înseamnă că noi suntem şi alţii nu, atunci am devenit o sectă.

A  vorbi despre  un anumit grup de creştini exclusiv ca fiind “poporul Domnului”, trădează o atitudine sectară. Ea ne pune în aceeaşi categorie cu cei din Corint care au spus, “Eu sunt al lui Hristos” – în sensul că aceştia erau ai lui Hristos şi îi excludeau pe toţi ceilalţi (1 Corinteni 1:12).

Un alt mod în care apare inconsistenţă este obiceiul de a apela o anumită adunare de creştini dintr-un oraş, drept “adunarea” din oraşul respectiv. Sau vorbind de state şi oraşe în care nu există “o astfel de adunare,” de fapt acest limbaj nu este corect. Adunarea dintr-un anume oraş este alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi din acel loc. În cadrul aceluiaşi oraş pot exista mai multe adunări de creştini. În plus, pot exista unii creştini adevăraţi care nu sunt asociaţi cu o adunare locală dintr-un motiv sau altul; de exemplu, ei pot fi sub disciplină. Toţi alcătuiesc adunarea din acel oraş, deşi nu se întâlnesc toţi în acelaşi loc.

Cineva va spune, “Ei bine, cum pot distinge adunarea meu de alte biserici evanghelice din oraşul meu?” Raspunsul este, “În loc să o numeşti “adunarea” din oraş, poţi face referire la acea adunare care se întâlneşte în clădirea de la intersecţia a două străzi.” Astfel nu este negată unitatea trupului.

Nu trebuie să uităm niciodată că suntem creştini, credincioşi, fraţi, ucenici şi sfinţi – şi aşa sunt toţi cei care au fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. A nega acest lucru prin orice formă de sectarism, denominaţiune sau exclusivism, înseamnă a nega adevărul Biblic şi a te face vinovat de carnalitatea şi mândrie.

TOŢI CREDINCIOŞII SUNT MEMBRI

Un al doilea mare adevăr pe care ar trebui să-l susţinem este că toţi credincioşii adevăraţi sunt membri ai trupului lui Hristos şi, prin urmare, membrii unii altora (1 Corinteni 12:12-26). Astfel dar, trebuie să-i recunoaştem pe toţi creştinii ca fiind fraţii şi surorile noastre.

Acest lucru nu este întotdeauna uşor. Oamenii au ridicat bariere. Ei sunt mai loiali denominaţiei lor decât trupului lui Hristos şi nu recunosc unitatea Duhului.

Dar problema nu este în totalitate cu alte persoane. Chiar şi în inimile noastre, există adesea aceea dorinţă de a fi deosebiţi, de a ne gândi că deţinem o bucăţică din adevărul bisericii sau un alt adevăr. De cele mai multe ori ne este greu să se împrietenim cu cei care nu văd lucrurile prin prisma noastră. În loc să ne bucurăm atunci când alţii descoperă o anumită măsură din adevărul divin, ne focalizăm mai mult pe diferenţele dintre noi. Şi adesea, cel mai tare ne certăm cu cei a căror biserică se aseamănă cel mai mult cu a noastră.

Cum putem atunci să arătăm în mod practic adevărul că toţi credincioşii adevăraţi sunt membri ai trupului lui Hristos? Mai întâi de toate, ar trebui să îi iubim pentru că ei sunt ai lui Hristos (1 Ioan 4:11). Faptul că sunt diferiţi de noi în diverse aspect legate de doctrină sau practică nu ar trebui să ne împiedice să îi iubim.

Trebuie să ne rugăm pentru ei (1 Samuel 12:23). Aceasta este o datorie faţă de toţi oamenii, şi mai ales faţă de cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă.

În al treilea rând, ar trebui să împartăşim cu ei adevărurile preţioase pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvântul Său (2 Timotei 2:2).

Acest lucru nu înseamnă că ar trebui să abordăm o politică voită de a “fura oile”, şi anume să frecventăm alte grupări evanghelice cu scopul specific de a întoarce oamenii la “adunarea noastră proprie.” Nicăieri în Biblie nu se spune că am fi chemaţi la o astfel de lucrare de dezbinare. Mai degrabă, în contactul nostru individual cu alţii şi fiind conduşi de Duhul Sfânt, ar trebui să-L facem de cunoscut pe Hristos, El fiind Centrul poporului Său. Ar trebui să “îi învăţăm pe toţi oamenii tot ce ştim despre El, astfel încât, dacă este posibil, să aducem orice om la maturitate sa deplină în Hristos” (Coloseni 1:28, Phillips).

Nu doar că ar trebui să iubim pe alţi credincioşi, să ne rugăm pentru ei şi să-I zidim, dar trebuie de asemenea, să învăţăm de la ei (1 Corinteni 12:21). Este o greşeală să credem că noi deţinem tot adevărul şi că nu putem beneficia spiritual din partea celor din afara “părtăşiei noastre.” Fiecare membru contribuie cu ceva la restul trupului. Orice bariere puse de om care împiedică pe credincioşi în a se ajuta unii pe alţii sunt contrare voii lui Dumnezeu.

De asemenea, ar trebui să ne abţinem de la critică, gelozie, bârfa, vorbire de rău sau de a judeca (Luca 6:37). Fiecare credincios este un administrator al Domnului. Ne este interzis în mod specific să judecăm pe alţii înainte de vreme, şi anume, înainte de venirea Domnului (1 Corinteni 4:5). Pavel întreabă: “Cine eşti tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, e treaba stăpânului său” (Romani 14:4). Şi când Petru a întrebat ce se va întâmpla cu Ioan, Isus a spus, “Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după mine.” (Ioan 21:22).

Ar trebui să ne bucurăm ori de câte ori Hristos este propovăduit, chiar dacă suntem sau nu suntem de acord cu metodele sau motivele.Pavel a scris filipenilor: ”Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă.  Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura.”(Filipeni 1:15-18) .

Astfel, faptul că noi recunoaştem pe toţi credincioşii adevăraţi ca fiind membri ai trupului lui Hristos NU înseamnă că vom adopta politicile sau practicile lor. Suntem responsabili să ascultăm de Cuvantul lui Dumnezeu pe care ni L-a descoperit. Putem să-i iubim pe oameni, fără a iubi sistemul în care sunt şi fără a deveni parte a sistemului.În ceea ce priveşte propria noastră cale, noi trebuie să fim ascultători faţă de Biblie, şi fără compromisuri. În ceea ce-i priveşte pe alţi credincioşi, ar trebui să fim răbdători şi toleranţi.

HRISTOS, CAPUL BISERICII

Un al treilea adevăr important pe care trebuie să-l susţinem este că, Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5:23Coloseni 1:18). Acest lucru înseamnă că trebuie să privim la El pentru direcţie şi călăuzire în ceea ce priveşte treburile adunării locale.

Cu toţii ne dăm seama că adevărul privind conducerea lui Hristos este negată atunci când un Papă, de exemplu, pretinde a fi capul Bisericii pe pământ. Dar trebuie să ne ferim de greşeli mai subtile de a gândi că oricare dintre noi are dreptul de a gestiona adunarea. Este atât de uşor de a arunca vorbe goale cu privire la conducerea lui Hristos, şi totuşi a manevra, a susţine şi a încuviinţa într-un mod carnal impunerea stilului propriu al cuiva. In loc să aşteptăm răspunsul Lui în post şi rugăciune, aplicăm metode de afaceri de succes şi înţelepciunea acestei lumi. Toate acestea sunt o negare în mod practic a conducerii lui Hristos. În cazul în care Hristos este Cap, atunci totul trebuie făcut sub îndrumarea şi autoritatea Lui.

PREOŢIA TUTUROR CREDINCIOŞILOR

Există şi un al patrulea adevăr – adevărul că toţi credincioşii adevăraţi sunt preoţi. În 1 Petru 2:5-9, aflăm că suntem preoţi sfinţi şi preoţi regali.

Ca şi preoţi sfinţi, aducem jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu prin Isus Hristos (v.5). Aceste jertfe cuprind: jertfa trupurilor noastre (Romani 12:1-2), jertfa laudei noastre (Evrei 13:15), jertfa posesiunilor noastre (Evrei 13:16). Ca şi preoţie împărătească, arătăm mai departe măreţia Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9). Acest lucru înseamnă că fiecare credincios trebuie să fie martor al lui Hristos, atât prin fapte cât şi prin cuvântul rostit.

Ca şi preoţi sfinţi, vom intra în sanctuar să ne închinăm. Ca şi preoţi împărăteşti vom ieşi în lume pentru a fi martori.

Ideea că închinarea şi serviciul sunt funcţii ce aparţin unui grup special cunoscut sub numele de preoţi sau clerici este străină Noului Testament. Toţi credincioşii sunt preoţi şi ar trebui să fie liberi să îşi exercite funcţiile lor preoţeşti.

NU ESTE LUCRAREA UNUI SINGUR OM

Există unele biserici locale care resping sistemul clerical, prin refuzul de a avea ceva ce s-ar putea numi lucrarea unui singur om. Şi totuşi, dacă ar fi să întrebi pe mulţi dintre creştinii din acele biserici pentru o bază scripturală a poziţiei lor, le-ar fi foarte greu să dea un răspuns. De ce este greşit să ai lucrarea unui singur om în adunarea locală?

Primul motiv este pentru că nu se găseşte în Noul Testament. Adunările din vremurile apostolilor erau formate din sfinţi, episcopi şi diaconi (Filipeni 1:1). Episcopii sau bătrânii sunt întotdeauna menţionaţi la plural, nu era un episcop peste o biserică, ci mai mulţi prezbiteri în fiecare biserică. Istoricii Bibliei sunt de acord că sistemul clerical a apărut în secolul al doilea, nu a fost găsit în bisericile Nou Testamentale.

În al doilea rând, sistemul clerical ignoră, în general, scopul pentru care darurile de evanghelist, pastor şi învăţător au fost date în biserică. Funcţia acestor daruri este de a-i forma pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:12). Cu alte cuvinte, serviciul creştin nu este funcţia unei singure clase, ci este responsabilitatea tuturor credincioşilor. Trupul se va dezvolta şi va creşte dacă fiecare îşi îndeplineşte funcţia lui. Rolul darurilor enumerate în Efeseni 4:11 este de a-i forma pe sfinţi până la starea de mădulare mature şi funcţionale ale trupului. Astfel, aceste daruri speciale sunt doar ajutoare temporare, şi nu ceva permanent.

Când un om este responsabil pentru toată învăţătura şi predicarea într-o biserică locală, există întotdeauna pericolul ca oamenii să pentru el şi nu pentru Domnul. Dacă un om are un dar deosebit, oamenii vor fi atraşi de predica lui. Ei sunt prezenţi pentru că el este acolo. Dacă el pleacă pentru un oarecare motiv, atunci ei sunt gata să-l urmeze, iar dacă acest lucru nu este posibil, atunci ei merg în altă parte,cautând un alt om talentat.

Hristos ar trebui să fie punctul central al adunării poporului Său (Matei 18:20). Noi ar trebui să fim atraşi de prezenţa Lui, nu de un om. Atunci când credincioşii văd acest lucru şi acţionează în baza lui, adunarea locală nu ar trebui să fie zguduită la plecarea unui om. O adunare unde creştinii se adună în jurul lui Hristos are putere, stabilitate şi solidaritate.

Şi, desigur, pot exista pericole atunci când toată sau majoritatea învăţăturii dintr-o biserică locală este făcută de către un singur om. Oamenii tind să accepte cuvântul lui ca autoritate. Dacă ei înşişi nu studiază Scripturile, nu sunt într-o poziţie bună pentru a descoperi greşelile.

În plus, nici un singur om nu este capabil să ofere diversitate în lucrare, lucru posibil atunci când Duhul Sfânt are libertatea de a vorbi prin mai mulţi bărbaţi. Trebuie să fim preocupaţi nu doar ca lucrarea să fie corectă din punct de vedere al doctrinei, dar de asemenea, ca lucrarea să ofere o dietă (hrană) echilibrată pentru poporul lui Dumnezeu. Porunca Scripturii este, “Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei şi ceilalti să judece” (1 Corinteni 14:29). Lucrarea unui singur om, de prea multe ori, sugrumă folosirea darurilor într-o biserică locală. Nu există şanse egale pentru alţii de a participa. Unii lucrători insistă în a limita cea mai mare parte a lucrului la propria persoană şi resping ideea ca altcineva să pătrundă în biroul lor. Dar chiar şi acolo unde nu este cazul – chiar şi acolo unde lucrătorii ar dori să vadă şi alţi participanţi – natura sistemului clerical îi descurajează pe oameni în folosirea darurilor primite de la Dumnezeu.

Când un om este plătit de către congregaţia locală ca predicator, deseori, există o ispită subtilă de a dilua mesajul. Nu ar trebui să fie aşa, dar realitatea este că având un controlul asupra salariului său, adunarea nu are parte de povăţuirea lui Dumnezeu în totalitate.

Recunoaştem că există mulţi oameni ai lui Dumnezeu în sistemul clerical care predică Evanghelia cu fidelitate, care învaţă Cuvântul, şi care urmăresc să păstorească turma lui Hristos; şi Dumnezeu îi foloseşte.

De asemenea, recunoaştem că există mulţi “lucrători individualişti”, care nu au un spirit clerical. Ei au dorinţa sinceră de a-i ajuta sfinţi în orice mod posibil, de a fi un exemplu în conducere, şi de a nu stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu.

Şi de asemenea, ne dăm seama că este posibil ca cineva care nu este un cleric să posede acest spirit clerical (bisericesc). De exemplu, în 3 Ioan 9-11, citim despre Diotref, care s-a purtat ca un tiran în adunarea locală. Dar până la urmă, sistemul bisericesc este fundamental greşit şi nescriptural. Lumea nu va fi niciodată evanghelizată în modul în care Dumnezeu a intenţionat, iar biserica nu va creşte conform planului divin, atâta timp cât există distincţie între clerici şi laici.

DOMNIA DUHULUI SFÂNT

Un alt adevăr vital pe care fiecare adunare locală este obligată să-l menţină şi să-l practice este domnia Duhului Sfânt (Ioan 14:16, 26). Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos în biserica de pe pământ. El este Cel căruia trebuie să I se permită să conducă poporul lui Dumnezeu în rugăciune, laudă şi închinare. El ar trebui să aibă libertatea de a vorbi prin slujitorii Lui aleşi în funcţie de nevoile spirituale ale poporului lui Dumnezeu.

În 1 Corinteni 14:26, avem o imagine a unei întâlniri din biserica primară, în care exista libertatea Duhului. “Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.”

Astfel, când Duhul este liber să conducă, va exista spontaneitate în învăţătură, predicare, închinare şi mijlocire. Cei mai mulţi dintre noi ne dăm seama că lucrarea Duhului Sfânt a fost stinsă prin introducerea ritualului şi a liturghiei. Folosirea rugăciunilor tipărite, a mesajelor stereotipe pentru anumite zile din “calendarul bisericesc”, folosirea unei ordini exacte a serviciului care trebuie urmată fără abatere – aceste lucruri îl restrâng pe Duhul Sfânt în adunările bisericii locale.

Dar trebuie să ne ferim de alte moduri mai subtile de stingere a Duhului. De exemplu, trebuie să ne ferim de regulile stabilite de om în întâlnirile noastre de închinare. În unele locuri, există o lege nescrisă prin care nu trebuie să existe nici o altă lucrare înainte de frângerea pâinii; sau că întâlnirea nu trebuie să depăşească un anumit timp; sau că în închinare nu trebuie să persistăm în propriile noastre păcate sau în nevrednicia noastră. Sau că trebuie să stăm jos sau în picioare atunci când ne rugăm sau cântăm. Toate aceste reguli sting duhul închinării spontane (libere) şi duc la formalism.

Adesea acuzăm un om ca fiind infractor pentru un cuvânt. Poate că un proaspăt credincios va aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a murit pentru el. Trebuie să fie mustrat pentru aceasta? Ştim cu toţii că Dumnezeu Tatăl nu a murit. Şi fără îndoială, cel credincios ştie şi el. Dar în sine, în dorinţa de a participa în mod public, nu se poate exprima bine. Ar trebui să fie făcut de ruşine în acest prim act stângaci de  închinare publică? Nu este mai bine să-i auzi adorarea sinceră dar stângace, decât să nu o auzi deloc?

General vorbind, credem că Duhul Sfânt va conduce închinarea poporului Său pe marginea unui anumit subiect. Dar să presupunem că un frate are o cântare care nu prea are legătură cu acel subiect. Ar trebuie să fie jenat pentru asta? Nu este oare mai bine să cânte cântarea şi să se roage ca pe măsură ce se maturizează, să discearnă gândul (subiectul) întâlnirii, şi făcând toate acestea să nu pierdă nimic din caldura şi dragostea lui pentru Domnul?

Aceasta ne aminteşte de un anumit predicator care a fost întrebat, “Ce ai face daca un frate ar cânta o cântare, care în mod evident nu era în Duhul?” El a răspuns, “Aş cânta-o în Duhul.”

După cum încercăm să-I dăm Duhului Sfânt un loc corespunzătoare în adunare, să ne păzim de regulile care Îl sting (constrâng) şi care ucid spontaneitatea şi închinarea autentică.

FIECARE ADUNARE SUBORDONATĂ LUI HRISTOS ÎN MOD INDIVIDUAL

Mai există un alt principiu în Cuvântul lui Dumnezeu, care ar trebui să ne călăuzească în legătură cu adunarea, şi anume că fiecare adunare este independentă şi responsabilă (subordonată) numai lui Hristos. În Noul Testament nu există conceptul de denominaţiune, federaţie de biserici, sau cerc de părtăşie. Nu există nici un sediu pe pământ, sau o exercitarea a autorităţii de orice fel peste adunările locale.

Sediul central al bisericii este acolo unde este prezent Şeful – în ceruri.

Fiecare biserică locală ar trebui să evite orice lucru care ar putea conduce la un control centralizat pe pământ.

Această centralizare este răul care a dus la accelerarea răspândirii modernismului. Liberalii au preluat controlul asupra sediilor confesionale şi a seminariilor. Ei ştiau că, dacă ar putea controla sediile, în cele din urmă ar putea controla toate bisericile.

Formarea unui grup central, de cele mai multe ori, are ca punct de plecare o constrângere guvernamentală sau o dorinţă de a obţine anumite beneficii de la guvern. Dar apoi centralizarea facilitează guvernele totalitare în a suprima biserica. În cazul în care prind în plasă câţiva lideri confesionali, ei pot controla activităţile întregii confesiuni.

Voia lui Dumnezeu este ca fiecare adunare să fie o unitate independentă, responsabilă direct Domnului Isus. Acest fapt împiedică răspândirea erorilor (ereziilor), şi permite bisericii să se adune subteran mai uşor în vremuri de persecuţie.

ROLUL DARURILOR ÎN BISERICĂ

Am atins deja pe scurt subiectul privind rolul darurilor în Biserică. De fapt, fiecare credincios are un dar, o anumită funcţie în trupul lui Hristos. În plus, există daruri speciale de slujire, cum ar fi evanghelist, păstor şi învăţător (Efeseni 4:11). Acestea din urmă au fost date pentru a-i ajuta pe toti sfintii să-şi găsească darul şi să-l folosească. Ele au fost date pentru a-I pregăti pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, şi, astfel, pentru zidirea trupului lui Hristos. De aici rezultă clar că:

Lucrarea de slujire nu este doar pentru o clasă specială de creştini, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu. Lucrarea darurilor speciale menţionate în Efeseni 4 este de a-I forma pe creştini până în punctul în care pot sta pe propriile lor picioare,şi apoi să meargă mai departe. Cu alte cuvinte, sfinţii nu ar trebui să devină mereu dependenţi de astfel de daruri. Dimpotrivă, aceste daruri ar trebui să-şi îndeplinească rolul în cel mai scurt timp posibil, şi apoi să treacă la noi domenii de oportunitate. La fel cum părinţii încep imediat să-i înveţe pe copii să aibă grijă de ei înşişi, aşa ar trebui şi aceste daruri să-I înveţe pe pruncii în Hristos.

Acum, se ridică o întrebare: “Cât timp ar trebui un astfel de dar să rămână într-o adunare locală?” Există doar un singur răspuns posibil la întrebare – şi anume, atâta timp cât este nevoie ca să îi maturizeze pe sfinţi pentru a sluji. Pavel a rămas în Tesalonic “timp de trei zile de Sabat”(Faptele Apostolilor 17:2), dar lăsat în urmă o adunare care se putea auto-susţine, se putea guverna singură şi care se putea largi. În ceea ce priveşte vechimea, timpul cel mai lung pe care l-a petrecut într-un loc a fost de trei ani petrecuţi în Efes (Faptele Apostolilor 20:31). Nu se pune problema de cât timp stă un om într-un singur loc, ci mai degrabă care este scopul său. Ce încearcă să facă?

Încearcă el să-i echipeze pe sfinţi astfel încât să se descurce singuri după plecarea sa?

În acest sens, aceste daruri trebuie să ne păzească împotriva tendinţei naturale de a face cuib, de a ne gândi că ne întâlnim într-un loc de-alungul întregii vieţi. (Acest lucru este valabil atât pentru misionarii străini cât şi pentru lucrătorii din ţară.) Ei trebuie să fie în continuă mişcare. Şi de asemenea, trebuie să se păzească împotriva unui alt pericol subtil, şi anume de sentimentul că sfinţii nu se pot descurca (nu se pot înţelege) fără ajutorul lor. Atunci când sunt absenţi, numărul participanţilor scade; acest lucru îi face să creadă că nu trebuie să plece. Se tem că întreaga adunare se va împrăştia. Mândria lor este hrănită de ideea că sunt indispensabili. Şi, uneori, mândria noastră este rănită atunci când credem că nu mai este nevoie de noi într-un anumit loc. De fapt, ar trebui să ne bucurăm atunci când vine acel timp.

În timp ce vorbim despre daruri, există altceva ce trebuie menţionat. În Noul Testament, aceste daruri au fost carismatice, nu profesionale. Prin aceasta ne referim la faptul că oamenii au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu aceste daruri, în mod suveran, fără a se ţine cont de educaţia sau profesia lor. De exemplu, Duhul ar veni şi ar inzestra un pescar să fie evanghelist. Sau El ar lua un cioban să înveţe Cuvântul Său. Sau ar putea pregăti un tâmplar să facă o lucrare de slujire pastorală printre sfinţi.

Nu există nici o sugestie în Noul Testament că formarea profesională a unui om poate să-I atragă un dar în biserică. Ideea că doar bărbaţii care au avut studii în Teologie sunt calificaţi ca şi lucrători (slujitor, preot) este dezgustatoare. Educaţia (formare) poate fi de folos unui credincios în înţelegerea Scripturilor, dar nici o cantitate de pregătire nu-l poate face pe un om evanghelist, învăţător sau păstor. Şi întotdeauna există pericolul profesionalismului, dacă Scripturile sunt abordate printr-o prismă filosofică. Atunci procesul de formare (educare, pregătire) poate fi unul periculos şi lipsit de viaţă.

BISERICA LOCALĂ

Când este o biserică locală o adevărată Biserică Nou Testamentală? Atunci când cei mai mulţi dintre membri sunt credincioşi adevăraţi? Chiar şi atunci când doar o minoritate sunt credincioşi adevăraţi? Sau chiar şi atunci când sunt adunaţi în numele Domnului? Prin ce se califică un grup să fie considerat adunare locală? De fapt, Noul Testament nu oferă norme clare şi rapide a ceea ce reprezintă o adunare. Se precizează că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele lui Hristos, El este în mijlocul lor (Matei 18:20). Scriptura presupune că cei care fac parte din adunare sunt creştini, deşi este recunoscut, de asemenea, faptul că uneori necredincioşi se infiltrează în adunare (Faptele Apostolilor 20:29-30). De asemenea, Noul Testament pare să menţioneze prezenţa bătrânilor (prezbiterilor) şi a diaconilor în adunare (Filipeni 1:1). Dar dincolo de orice, nu există nici un răspuns final prin care să spunem că anumite grupuri creştine sunt biserici Nou Testamentale, iar altele nu. Putem fi recunoscători că nu suntem noi judecătorii în aceste situaţii.

Dacă un grup mărturiseşte şi susţine că este o adunare creştină, atunci aceasta ar trebui să manifeste (exprime) adevărul bisericii universale. Ar trebui să fie o miniatură, o copie a trupului lui Hristos.Acesta ar trebui să prezinte un chip viu al Bisericii Dumnezeului celui viu.

În zilele noastre, situaţia în rândul bisericilor locale este următoare: Unele adunări locale descriu Biserica universală într-un mod foarte rău. Altele o fac cu mai mare atenţie. Nimeni nu este perfect. În concluzie avem o gamă largă de biserici, fiecare având un anumit grad de asemănare cu Biserica universală.

În mod evident, unele biserici nici nu au dreptul de a fi numite adunări creştine. Mă gândesc la acele biserici liberale,de exemplu, care neagă toate doctrinele fundamentale ale credinţei.

Dar avem şi o mare varietate de biserici care Îl recunosc pe Isus Hristos ca singurul Domn şi Mântuitor. Unele sunt mai evanghelice decât altele. Cine poate spune unde este linia de mijloc care desparte bisericile Nou Testamentale de cele care nu sunt Nou Testamentale? Trebuie să lăsăm aceasta în mâna Domnului.  Responsabilitatea noastră este să zidim (să construim) în baza modelului nostru, şi anume, adunarea noastră să semene tot mai mult cu biserica Nou Testamentală.

CONCLUZIE

Cui ar trebui să fim loiali? Încă o dată subliniem faptul că ar trebui să fim loiali Scripturii, nu unui sistem bisericesc sau unui cerc de părtăşie. Intr-o vreme când suntem „purtaţi de vânt”, trebuie să cercetăm totul prin prisma Bibliei şi să acţionăm în consecinţă.

Şi va fi un preţ de plătit. A urma principiile Noului Testament te costă ceva. Va exista reproş din partea lumii şi opoziţie din partea altor creştini. Dar responsabilitatea noastră este clară. Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu şi sa lăsăm consecinţele în mâna Lui.

Imagine

 

Mai toate imaginile care zugravesc trecerea Marii Rosii, o prezita ca mai sus. O mare despicata de la un capat la altul.

Personal ma indoiesc ca a fosta asa! In cartea Evrei cap.11 se spune asa:

„Prin credinţă au trecut prin Marea Roşie ca pe pământ uscat, de care egiptenii, încercând s-o treacă, au fost înghiţiţi.”

Evreii au trecut prin credinta, iar egiptenii prin vedere, unii au trecut , ceilalti au fost inghititi de ape. Mersul prin credinta poate fi inteles din viata lui Avraam sau din viata lui Samuel sau a altor oameni mari ai credintiei. Pornesti la drum fara sa vezi finalul. Dumnezeu adesea foloseste expresii ca: „mergi in tara pe care ti-o voi arata Eu” „mergi pe muntele pe care ti-l voi arata Eu” „mergi in casa lui Isai si unge pe cel pe care ti-L voi arata Eu” . Mersul prin credinta presupune sa nu vezi finalul. Sa pornesti pe un drum fara sa sti, doar crezand, si bazandu-te pe cuvantul Domnului. Cuvantul Lui fiind singura certitudine.

Ce diferenta era intre evrei si egipteni daca ambele popoare au fi trecut vazand capatul drumului. De aceea eu cred ca apele s-au despicat pe masura ce avansau. Aveau in stanga apa, in dreapata apa, in fata apa. Au ajuns pe mal, iar egiptenii s-au incumetat sa treaca doar pentru ca au vazut drumul liber si uscat, de la un capat la altul. De aceea au pierit.

Iata textul din Exod:

21. Şi Moise şi-a întins mâna peste mare; şi Domnul a făcut ca marea să se retragă toată noaptea printr-un vânt tare de răsărit şi a făcut marea pământ uscat, şi apele s-au despicat.22. Şi fiii lui Israel au intrat pe uscat în mijlocul mării; şi apele le erau un perete la dreapta şi la stânga lor.23. Şi egiptenii i-au urmărit şi au intrat după ei, în mijlocul mării, toţi caii lui Faraon, carele lui şi călăreţii lui.24. Şi a fost aşa: la straja dimineţii, Domnul S-a uitat la tabăra egiptenilor din stâlpul de foc şi de nor şi a tulburat tabăra egiptenilor.25. Şi le-a scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Şi egiptenii au zis: „Să fugim dinaintea lui Israel, pentru că Domnul luptă pentru ei împotriva egiptenilor!“26. Şi Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste mare, ca apele să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor“.27. Şi Moise şi-a întins mâna peste mare; şi, spre dimineaţă, marea s-a întors la locul ei; şi egiptenii au fugit înaintea ei. Şi Domnul i-a răsturnat pe egipteni în mijlocul mării.28. Şi apele s-au întors şi au acoperit carele şi pe călăreţii din toată oştirea lui Faraon, care intraseră după ei în mare; n-a rămas nici unul din ei.29. Şi fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării; şi apele le-au fost un perete la dreapta şi la stânga lor.30. Şi Domnul l-a salvat pe Israel din mâna egiptenilor în ziua aceea şi Israel i-a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării.31. Şi Israel a văzut mâna cea tare pe care a arătat-o Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său, Moise.

Urmaresc situatia adunarii din Carol Davila, BER-ul…

Citesc din cand in cand cele doua bloguri ioan8 si despreber si ma mir de fiecare data.
Ambele bloguri sunt partinitoare. Unii sunt ai lui X altii ai lui Y, unii intr-o echipa alti in alta (a se citi partita) exact ca la 1 Corinteni 3. Sigur ca fiecare sustine ca are adevarul.

Primul contact cu acest blog a fost foarte neplacut:

http://despreber.bloguest.com/2013/10/25/despre-fratietatea-ber-2/

citez din articol:

„ Nu este o conditie obligatorie ca cei care doresc sa comenteze sa isi dea numele si prenumele; ramane la latitudinea fiecaruia sa decida daca isi da numele, sau doar initialele sau pur si simplu o denumire. Aceasta in primul rand pentru ca este un lucru stiut de pe teren ca multi credinciosi buni prin faptul ca s-au expus pentru a apara dreptatea in cazuri concrete, au fost ulterior puternic marginalizati, li s-a intors spatele si au fost mai apoi vanati si maziliti de catre unii frati binevoitori. Mai multe detalii despre cazuri concrete poate intr-o postare ulterioara.”

Acest paragraf deschide larg poarta pentru fire. Sub protectia anonimatului, firea este in stare sa spuna lucruri pe care altfel nu le-ar spune. Cand au venit sa-l aresteze pe Domnul , in gradina Ghetimani, El a intrebat : pe cine cautati ? – Pe Isus din Nazaret.
Iar Domnul Isus in doua randuri isi asuma identitatea: EU SUNT ! Si stia foarte bine ce urma sa sufere !

Iar pe blog este acceptata si incurajat anonimatul (ascunderea, diversiunea) pentru ca nu cumva sa suferim aparand adevarul, eu asa inteleg din regula acelui blog (despreber.worpress.com). Nu e frumos sa suferi pentru dreptate ? Domnul Isus a vorbit lumii pe fata, si in templu si prin case. Este biblic sa ne asumam cine suntem si chiar sa suferim pentru Adevar asa cum dvs nu doriti.

Inteleg ca o mare problema este statutul care se tot incalca, articolul x alineatul y, ca la tribunal. Alegerile care sunt corecte sau nu, AGR-ul care are sau nu are cvorum, presedintele care e contestat , dorit sau nedorit in fruntea cultului. Cat de firesti sunt lucrurile. Parca vad un talk show cu doua partite politice, fix ca in lume.

As vrea sa intreb pe ce text din Biblie se bazeaza avand un statut al cultului ? pe ce text se bazeaza organizand alegeri ? pe ce text se bazeaza alegand si punand un om in fruntea unei adunari ?

Epistolele erau adresate adunarii: catre biserica lui Dumnezeu care este in .. Carol Davila, niciodata nu era adresata presedintelui de cult, sau pastorului, de ce oare ? pentru ca nu aveau. Pentru ca in Biblie nu exista asa ceva.
Cum ar suna: statutul trupului lui Hristos? Sau presedintele trupului lui Hristos…. nu e anapoda ? nu e asta de la oameni ?

Este trist sa crezi ca problema este la presedinte, sau ca de vina este AGR-ul , sau este asa din cauza ca alegerile au fost nestatutare… etc…
Astea sunt doar roadele unei organizati lumesti. Priviti la radacina. Priviti in scriptura cum se adunau crestinii de la inceput … aveau statut, aveau alegeri, aveau presedinte ?

Paul Dan (ioan8.wordpress.com) se ruga ca Domnul sa dea un alt presedinte BER-ului…. ce trist, ce rugaciune deplasata, cata orbire. Nu presedintele  este de vina ! Cat timp un om va fi in frunte, cat timp vor fi alegeri si statute vor fi probleme. Doar Duhul Sfant poate mentine o unitate. Sa scoatem organizarea ierarhica imprumutata de la filisteni si sa lasam Duhul Sfant sa mentina unitatea si sa conduca adunarea. Sa aruncam la gunoi scaunul de presedinte platit de stat, sa ardem statutul, sa desfiintam alegerile . Atunci punem BIBLIA in mijloc si ea ne va fi si Statut si Presedinte !